Vila Miclescu: un monument uitat pe Șoseaua Kiseleff din București

Patrimoniul construit bucureștean este permanent asaltat și supus transformărilor negative. Ca urmare a reacțiilor în spațiul mediatic în legătură cu vila Miclescu și fiind în spiritul strategiei OAR București, care încă de la început a încercat să salveze construcții de patrimoniu din capitală, acest articol prezintă valoarea arhitectural-urbanistică a vilei, un simbol pentru stilul neoromânesc de la început de secol XX.

Vila Miclescu de pe Șoseaua Kiseleff nr. 35–37 din București are o valoare arhitecturală și de patrimoniu semnificativă din mai multe motive, legate atât de arhitectură, de istorie, cât și de contextul social și cultural românesc: încercând să pună în dialog elementele tradiționale românești cu compoziții moderne, acesta fiind  caracteristică definitorie pentru opera lui Mincu (1852–1912).

Ion Mincu a proiectat-o în anul 1900 pentru prietenul său, pictorul George Demetrescu Mirea (1852-1934), director al Școlii Naționale de Arte Frumoase din București.Pictorul a vândut casa lui Jean Miclescu, care a lăsat-o fiului său, colonelul de cavalerie Radu Miclescu, absolvent al Școlii Militare de la Saint-Cyr. Vila a fost construită în jurul anului 1900–1902.

Adresa exactă a imobilului este Șoseaua Kiseleff nr. 35–37, municipiul București, Sector 1, aceasta aflându-se pe lista monumentelor, cod LMI  B-II-m-B-18996 ,categoria este de monument, ca tipologie fiind clădire de locuit ca vilă urbană, având categoria B (valoare locală și națională).

Totul la clădirea Miclescu este valoros: de la implementarea urbanistică și până la arhitectură întregii case. Vila este un exemplu rar de reședință rezidențială de început de secol XX cu elemente artistice unice, ele reflectând identitatea culturală și socială a unei perioade importante din istoria Bucureștiului.

Din punct de vedere urbanistic , relația cu Șoseaua Kiseleff este cu totul particulară: vila este amplasată retras față de aliniament, într-un parc generos, conform modelului reședințelor aristocratice de tip „villa urbană”.Prin aceasta ea contribuie la caracterul de bulevard-grădină al Șoselei Kiseleff, una dintre cele mai reprezentative axe urbane istorice ale Bucureștiului. De aceea, valoarea urbanistică  a vilei este majoră. Și din punct de vedere peisagistic întâlnim aceleași valori: relația clădire–grădină este esențială, fiindcă vegetația nu este decorativă, ci parte a compoziției arhitecturale. Cu alte cuvinte,  nu doar clădirea, ci întreg ansamblul construit + parc are valoare istorică.

Din punct de vedere arhitectural locuința este remarcabilă prin volumetrie și compoziție arhitecturală. Volumetria este fragmentată, cu corpuri de înălțimi diferite, cu  foișor de colț, bovindouri și retrageri succesive. Compoziția este liberă, fiind  inspirată din casele boierești muntenești cu arhitectură brâncovenească ce au la baza modelul vilelor italiene renascentiste reinterpretate. Această asimetriere controlată este una dintre semnăturile arhitectului Ion  Mincu, opusă rigidității academismului francez. Fațadele sunt gândite cu un  limbaj neoromânesc beneficiind de elemente definitorii, dintre care amintim: loggii și foișoare cu arcade trilobate sau în plin cintru, stâlpi masivi cu capiteluri simplificate, de inspirație brâncovenească. Ancadramente sunt sculptate la ferestre și uși, brâurile sunt  orizontale, ele articuland  fațada, cu cornișe ample, cu jocuri de umbre. Finisajul exterior este realizat folosind  tencuieli minerale, elemente ceramice, lemn aparent (inițial). Fațadele nu sunt formal-decorative, ci ele traduc un program ideologic ce are la baza afirmarea unei arhitecturi naționale moderne. Acoperișul reprezintă un  element identitar pentru întreg ansamblul. Acesta este  înalt, cu pante mari, specific arhitecturii tradiționale românești. Streașină este largă, protectivă, cu un joc de coame, lucarne și volume secundare.

Din punct de vedere spațial planimetria are o  organizare funcțională. Model de locuire este cel aristocratic de început de secol XX, unde apare o separare clară între spațiile de reprezentare, de tip salon, sufragerie și spațiile private cu  spațiile de serviciu. Circulațiile sunt fluide. Relații directe interior–exterior  sunt făcute prin terase, loggii și ieșiri în grădină. Planul reflectă o nouă concepție despre locuire, modernă pentru epocă, dar ancorată în tradiție. Interioarele au o  valoare artistică excepțională, având un decor artistic integrat. Tavanele sunt pictate, iar decorații murale au fost  realizate de George Demetrescu Mirea. Stucaturi, lambriuri, șeminee ornamentate, feroneria și tâmplăria au fost toate desenate special pentru casă, vila fiind un exemplu rar de operă totală ce implică arhitectura alături de  pictură și de artele decorative.Deși la interior, starea clădirii este deplorabilă, încă se mai păstrează câteva detalii, iar restul poate să fie refăcut din imagini de epoca existente.

Din punct de vedere  al valorii istorice și simbolice, reședința a reprezentat un punct de atracție pentru elita bucureșteana, fiind martor al perioadei de afirmare a statului român modern, iar,ulterior, prin  naționalizare, degradare și utilizare cinematografică („Felix și Otilia”), rămâne un pol de atracție pentru perioada anilor 1970-1980. După revoluție, vila devine un simbol al eșecului politicilor de protecție a patrimoniului.

Stare de conservare a clădirii este lamentabilă, precară, existând degradări atât structurale cât și de finisaj.De asemenea există pierderi și deteriorări ale elementelor decorative, toate necesitând intervenții urgente de punere în siguranță și restaurare. Cu toate acestea, locuința este încă în picioare și poate să facă față vicisitudinilor istoriei contemporane, putând să fie ușor restaurată și pusă în funcțiune.

Vila poate fi comparată și cu alte lucrări celebre ale arhitectului Ion Mincu: de exemplu  casă Lahovary , adresa pe Str. Biserica Amzei sau Bufetul de la Șosea, de pe Calea Victoriei. Toate sunt realizate printr-un limbaj neoromânesc, la casă Lahovary limbajul fiind mai sobru și mai compact. La vila Miclescu, volumetria este  mai liberă având o relație mult mai amplă cu grădina, apropiindu-se de tipologia vilei aristocratice.

Casa Miclescu de pe Șoseaua Kiseleff nu este doar o vilă veche aflată într-o stare avansată de degradare, ci una dintre cele mai valoroase expresii ale arhitecturii bucureștene de la începutul secolului XX. De aceea valoarea să nu poate fi măsurată exclusiv prin prețul terenului sau prin potențialul imobiliar al amplasamentului, ci mai ales prin semnificația să arhitecturală, culturală și urbană. Vila este un martor al istoriei arhitecturii românești, un reper urban și un simbol al valorilor pe care un oraș alege să le protejeze sau să le piardă. 

Bibliografie

Mihail Caffe, Arhitectul Ion Mincu – monografie clasică despre activitatea și stilul lui Ion Mincu

Constantin Joja, Sensuri și valori regăsite, Editura Eminescu, București, 1981

„Beyond National Style: The Innovative Thinking and Designs of the Architect Ion Mincu (1852–1912)” de Cosmin Minea

Istoria arhitecturii în România (vol. relevant) – de G. Ionescu