Membrii Academiei Române au adus un omagiu Arhitectului Şerban Cantacuzino
- 001_2008_12_03_13_12.mp3 [148M]
In data de 3 decembrie 2008, membrii Academiei Române au adus un omagiu Arhitectului Şerban Cantacuzino, apărător de seamă al patrimoniului naţional, cu ocazia împlinirii a 80 de ani de viaţă.
Domnia sa a primit din partea colegilor din Comitetul de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii diploma “Meritul Academic”.
Discursul de acceptare a fost precedat de o serie de prezentări aparţinând Domniilor Sale Acad. Ionel Haiduc, Preşedintele Academiei Române, prof. ing. Nicolae Noica, prof. dr. arh. Aurelian Trişcu, lector drd. arh. Alexandru Beldiman şi Maria Berza, Vicepreşedinte Fundatia Pro Patrimonio.
Printre participantii la eveniment s-au numărat şi membri ai Filialei Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România.
Imaginile prezentate ne-au fost puse la dispoziţie de domnul prof. dr. arh. Corneliu Ghenciulescu.
Despre nevoia de modele
Cuvântul domnului prof. ing. Nicolae Noica cu ocazia ceremoniei de acordare a diplomei „Meritul Academic” de către Comitetul de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii din cadrul Academiei Române în data de 3 decembrie 2008:
Ateneul Român, Banca Naţională, Palatul Patriarhiei (fosta Cameră a Deputaţilor), Podul peste Dunăre, Palatul Ministerului Lucrărilor Publice (Actualul Palat al Primăriei Municipiului Bucureşti), Muzeul Ţăranului Român.
Iată roadele modelului de societate pe care Regele Carol I, în lunga sa domnie, l-a sădit în pământul românesc.
El a înţeles că în viaţa unei naţiuni, creaţia tehnică este tot atât de importantă ca şi crearea bunurilor spirituale. Căci edificiile publice şi lucrările de artă mărturisesc, tot atât cât şi creaţiile spirituale, nivelul de cultură al unui popor.
Şi de aceea s-a înconjurat cu un corp tehnic remarcabil, pe care l-a sprijinit permanent, şi cu care a impus modelul lucrului bine făcut.
Nume precum Anghel Saligny, Elie Radu, Ion Mincu, Niculae Cerkez, Petre Antonescu, Nicolae Cucu-Starostescu, Constantin Băicoianu, Nicolae Ghika Budeşti, Gogu Constantinescu, Emil Prager... reprezintă adevărate modele pentru tânăra generaţie. Numai să le cunoască.
Anii au trecut, iar asupra ţării s-a abătut un mare cutremur social – comunismul. Cred că cel mai mare rău pe care acesta ni l-a făcut, îl reprezintă distrugerea trecutului şi a valorilor noastre fundamentale.
Iar primul semnal a fost dat în 1947, o dată cu demolarea vechiului Teatru Naţional (1849 – 1852), sub pretextul că a fost distrus la bombardament. Nimic mai fals, am dovedit pe bază de documente; arsese doar acoperişul, iar structura de rezistenţă, fundaţiile şi zidăria nu erau afectate şi se puteau consolida, aşa cum a propus inginerul Emil Prager.
A fost însă o decizie politică a noului regim, distrugerea primului nostru reper cultural.
Cutremurul din 4 martie 1977 a reprezentat un nou pretext pentru continuarea distrugerilor, la o scară nemaiîntâlnită în nicio ţară civilizată…
Într-o zi a lunii martie 1984 o veste cumplită a străbătut Bucureştiul. Se ordonase demolarea Spitalului Brâncovenesc.
Iată imagini şocante… ale acelor demolări…
Cu toţii ştiam că Spitalul Brâncovenesc reprezenta un monument de arhitectură, foarte puţini ştiau că era şi un monument tehnic valoros. Aceasta pentru că aici se executaseră pentru prima dată în anul 1904 planşee dintr-un material nou – betonul armat – a cărui folosire era la început în lume.
Sub îndrumarea ilustrului inginer Emil Prager, care-mi confirmase aceasta, am reuşit să extrag, în condiţiile de atunci, o grindă de 8 m lungime, dintr-un planşeu al spitalului. Rezultatele încercării la rupere, ce s-au făcut la INCERC Bucureşti, au confirmat soliditatea clădirii…
Apoi, după un ordin scurt de evacuare a Arhivelor Statului, ce a picat ca un trăznet în ziua de 30 decembrie 1984 – Ziua Republicii, ce ironie! – începutul anului 1985 a adus dispariţia fizică a clădirilor de la Mânăstirea Mihai Vodă… A acelor clădiri care adăposteau un tezaur de cultură impresionant. În fond, „actele de identitate ale poporului nostru”.
Dacă acestor secvenţe le adăugăm eliminarea din viaţa publică a multor personalităţi ale lumii tehnice prin privarea de libertate sau interzicerea lor, precum ing. H. Teodoru, arh. George M. Cantacuzino, ing. Liviu Ciulley, arh. Haralambie Georgescu, ing. Scarlat Fotino şi mulţi alţii, avem tabloul cataclismului abătut asupra noastră… timp de 45 de ani.
În faţa acestei realităţi, după 1989 a apărut nevoia unui efort de recuperare pentru a aduce în actualitate, în memoria colectivă, realizările remarcabile ale înaintaşilor precum Gogu Constantinescu, Liviu Ciulley, Emil Prager, George Matei Cantacuzino, cu experienţa lor, dar şi viaţa acestor oameni, cu mediul în care s-au format şi au făptuit. Cu atât mai mult cu cât astăzi societatea românească are nevoie de o activitate susţinută de educaţie şi promovare a adevăratelor valori – corectitudine, cinste şi competenţă – pentru „restabilirea încrederii sociale” şi a responsabilităţii distruse de comunism.
Iar o cale pentru a crea un nou climat de încredere şi responsabilitate o reprezintă şi valorificarea experienţei sociale tezaurizate în opera înaintaşilor.
Avem de aceea nevoie de modele pe care să le urmăm.
„Eu am un imens respect pentru modele, spunea acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga, şi socotesc că o lume fără modele nu poate exista. Căci o lume fără modele îşi pierde identitatea.”
Iată de ce CRIFST, în spiritul preocupărilor sale, a înţeles să cinstească aici, la Academia Română, personalitatea domnului arhitect Şerban George Cantacuzino, la venerabila vârstă de 80 de ani.
Cunoscut atât pentru strălucita sa carieră în arhitectură, cât şi datorită contribuţiei sale teoretice în domeniu, domnul arhitect Şerban G. Cantacuzino se remarcă şi prin implicarea sa în viaţa publică, în scopul protejării patrimoniului cultural al ţării noastre.
Amintesc poziţia sa fermă cu prilejul „marilor demolări” din Bucureşti, când a iniţiat o campanie contra acestor măsuri în Anglia, atrăgând atenţia străinătăţii asupra acestei stări.
După 1989, se implică în refacerea patrimoniului atrăgând fonduri pentru restaurarea unor monumente: bisericile de lemn din Maramureş, Mânăstirea Voroneţ, Conacul Golescu de la Câmpulung Muscel şi altele.
Putem spune că prin întreaga activitate de păstrare şi protejare a patrimoniului, arhitectul Şerban G. Cantacuzino continuă ţinuta morală a tatălui său, George M. Cantacuzino.
Iar viaţa şi opera unui astfel de model de om trebuie cunoscute pentru a fi urmate de generaţiile tinere şi nu numai.
Mulţi ani cu sănătate şi putere de muncă Domnule arhitect Şerban Cantacuzino!
Şerban Cantacuzino – o identitate culturală
Cuvântul domnului prof. dr. arh. Aurelian Trişcu cu ocazia ceremoniei de acordare a diplomei „Meritul Academic” de către Comitetul de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii din cadrul Academiei Române în data de 3 decembrie 2008:
Pentru ca Şerban Cantacuzino să devină o personalitate perenă, au existat cauze temeinice şi binecuvântate.
Rădăcinile adânci, ale familiei au transmis trăsături de echilibru şi siguranţă, de cordialitate şi generozitate, de permanenţă.
Formaţia spirituală, contactul cu artele, experienţa călătoriilor au hrănit curiozitatea, înţelegerea şi respectul faţă de valoare.
Relaţiile sociale şi activitatea în înalte organisme publice au accentuat privirea de ansamblu şi capacitatea de cooperare, de organizare.
Cele mai multe dintre toate acestea ţin de cultură. Ele sunt de calitate, cu atât mai pregnant cu cât cel care le foloseşte, păstrează o măsură aristocratică. Măsură în care îşi găsesc locul responsabilitatea, curajul, stăpânirea de sine.
Însuşirile lui Şerban Cantacuzino s-au manifestat şi se manifestă benefic în acţiuni concrete. Orizontul preferat este cel al arhitecturii şi urbanismului, al vieţii sociale, al artelor. Cu un accent pus pe tradiţie, pe convieţuirea patrimoniului construit şi a aşezărilor în evoluţia lor continuă, de la cetate la metropolă. Puţini sunt aceia care înţeleg imperativul de a corela dezvoltarea oraşului cu protecţia monumentelor istorice; de a considera tradiţia ca pe un proces de înnoire care se sprijină pe o zestre roditoare.
Pentru a aduce în lumină asemenea teme, susţinându-le cu argumente şi exemple semnificative, Şerban Cantacuzino foloseşte modalităţi culturale variate.
Cărţile sale din ultimele trei decenii prezintă: “Marea arhitectură modernă” (1966), “Arhitectura în procesul ei de continuitate” (1975), “Clădiri noi din lumea largă” (2001), sau pune întrebări: “Oare ce determină ca o clădire să fie bună?” sau “Cum să salvăm vechile case?” (1981) şi sugerează răspunsuri: ”Conservarea arhitecturală in Europa” (1975) sau “Funcţiuni noi pentru clădiri vechi” (1975).
În paralel, numeroase articole privitoare la “Conservarea monumentelor şi siturilor” au apărut în periodice (Newslleter / 1989, The Times, Caietele ICOMOS).
Un alt câmp de intensă acţiune este, desigur, acela al unor instituţii publice de prestigiu, organizaţii, Fundaţii, precum ICOMOS, Comisia Regală de Arte Frumoase din Marea Britanie, Fundaţia Getty, Europa Nostra, Pro Patrimonio, ca şi publicaţia de specialitate ”The Architectural Review”, al cărui redactor şef a fost.
Nu mă voi opri acum, aici, asupra excelentelor rezultate obţinute în aceste organisme şi care au fost confirmate de importate titluri, premii, medalii.
Doresc însă să subliniez că, începând din 1971, Şerban Cantacuzino urmăreşte îndeaproape soarta monumentelor istorice din România.
Dintru început, prezintă valorile arhitecturale din ţara noastră. Astfel, în 1972, puteam citi în numărul 900 al Arhitectural Review, articolul ”Case fortificate din Valahia”. Autorul avea atunci 44 de ani. Textul, bine ancorat în istorie, prezinta, cu desene-document şi cu fotografii, culele din Măldăreşti, Glogova, Broşteni, Curtişoara. Se amintea corespondentul lor din Anglia, acele Border Bastle - apărute din nevoi similare, de apărare la graniţă. Se sublinia totodată, acea trăsătură specifică a culelor romanesti: prezenţa spaţiului de destindere din veranda cu arcade de la nivelul superior al clădirii. Ca o dovadă a consecvenţei unei atitudini, după 30 de ani, ctitorul fundaţiei Pro Patrimonio, promovează în planul de lucrări al Fundaţiei, restaurarea culei din Şiacu (1822) şi aflata acum în pericol de a se pierde.
În lunga perioadă comunistă din România, Şerban Cantacuzino protestează şi atrage atenţia lumii civilizate, asupra desfiinţării Direcţiei Monumentelor Istorice (din 1977) şi asupra incredibilelor distrugeri de monumente, centre istorice şi sate, care au urmat.
Cu autoritatea personalităţii sale şi datorită poziţiei pe care o ocupă în Anglia, el scrie despre ”Teatrul unui măcel cultural din România” (1979), despre “Reconstrucţia din Bucureşti şi consecinţele sale pentru patrimoniul arhitectural” (1987).
O scrisoare de protest este trimisă Delegaţiei române la UNESCO, Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi Reprezentanţei Comitetului Patrimoniului Mondial UNESCO. (Detalii cu privire la intervenţiile lui Şerban Cantacuzino în acei ani pot fi urmărite în cartea “Distrugerea trecutului României” publicată de Dinu C. Giurescu in 1989 in SUA).
La 30 mai 1991 se trimit din partea Comisiei Regale de Arte Frumoase din Marea Britanie, trei scrisori către: preşedintele României, primul ministru şi ministrul culturii. Sunt criticate : întîrzierea promulgarii Legii Monumentelor Istorice, modificarea ei in detrimentul atât al Comisiei Nationale a Monumentelor Ansamblurilor şi Siturilor Istorice cât şi a Direcţiei sale operative. Se insistă pentru păstrarea autonomiei acestor organisme, ca un mijloc de mai buna protectie a patrimoniului. Ceea ce se dovedeste necesar şi astăzi.
Faptul ca testul acestor trei scrisori a fost creionat şi definitivat de Şerban Cantacuzino în autocarul care-l ducea de la Paris la Versailles, între cele două şedinţe ale conducerii supreme ICOMOS, dovedeşte şi de data aceasta, disponibilitatea şi promptitudinea sa, pentru cauze pe care le consideră cu adevărat de interes major. De altfel, practica acest mod de a lucra în timpul deplasărilor sale.
Daţi-mi voie, vă rog, să mărturisesc faptul că, atunci când am cunoscut pentru prima oară intervenţiile publice ale lui Şerban Cantacuzino, ca susţinător al valorilor culturale din întreaga lume, am legat această descoperire de momente aflate cu alte trei decenii mai înainte.
Către sfârşitul celui de-al doile război mondial, în anul şcolar 1943-1944, George Matei Cantacuzino a fost primul meu profsor la Facultatea de Arhitectura din Bucuresti, la o disciplina – istoria arhitecturii - care te disciplina, dându-ţi in acelaşi timp o libertate nebănuită.
Şi, ca şi cum cursurile de istorie - dar de fapt şi de estetică, de filosofie a artei, de înţelegere a evoluţiei structurilor sociale - nu ne-ar fi dăruit îndeajuns, profesorul m-a învitat într-o bună zi la dânsul acasă, în blocul pe care îl proiectase, în piaţa Lahovary din Bucureşti. Am schimbat câteva gânduri şi mi-a dat una din ultimile sale cărţi “Pătrar de veghe”. I-am urmat paşii prin Persepolis, Palmira, Ispahan, apropiindu-mă de valorile artelor orientale şi amintindu-mi de decoraţiile de puternică influenţă persană de pe faţadele bisericii din Fundenii Doamnei, ctitoria marelui spătar Mihail Cantacuzino (1699).
După 57 de ani Şerban Cantacuzino mi-a făcut cinstea, la rândul său, să vină în locuinţa mea din strada Sf. Ştefan, să mă consulte în legătură cu gândul său de a înfiinţa o fundaţie (Pro Patrimonio); posibilităţi de organizare şi funcţionare, persoane apropiate de o astfel de instituţie.
Luând act de modul generos în care Şerban Cantacuzino îmbrăţişează aspectele complexe ale societăţii, socot că – de fapt – el răspune, de câteva bune decenii, la întrebările şi cerinţele pe care Edgar Morin le pune acum în carte sa “Pentru o politică a civilizaţiei” apăruta la Paris în ianuarie 2008.
Astăzi încă, patrimoniul construit şi natural din ţara noastră trece prin momente grele. Sunt necesare măsuri şi intervenţii substanţiale pentru protecţia lui. În legislaţie, educaţie, formarea cadrelor de specialitate, instituţii, controlul în construcţii, întrajutorare şi multe altele.
Şi este nevoie întradevăr, de modele.
Activitatea exemplară a unei identităţi culturale, care este Şerban Cantacuzino, îţi insuflă energie şi încredere.
